- In galeria pastratorilor de cantec vechi romanesc se afla, in randul din fata, Cornelia Ardelean-Archiudean din Bistrita. Credincioasa muzicii populare adevarate, invatata acasa, in sat, a ramas credincioasa si lumii din care s-a ridicat si a pornit spre drumul vietii. O lume atinsa de luminile toamnei, plina de aur si nostalgii -
Violina cea frumos cantatoare
- Suntem la mijloc de toamna aurie si as vrea, draga Cornelia Ardelean-Archiudean, sa ne zugraviti in culorile acestui anotimp, satul de unde va trageti si de unde v-ati luat cantecul ca insotitor in lumea mare.
- Locul unde eu am venit pe lume, cand primavara isi vestise bine semnele, spre sfarsit de martie, se numeste Ocnita. E un sat din Campia Transilvana, la intalnirea a trei judete: Bistrita Nasaud, Cluj si Mures, si pana la 17 ani, cand am plecat de acasa, era centrul universului meu. La vremea aceasta, dupa ce graul fusese deja bagat in hambare, canepa stransa
si topita in balta si porumbul despanusat, oamenii din sat porneau la cules de vii. Toate roadele pamantului se adunau in ograzi, iar culorile lor iti umpleau sufletul de bucurie. Se mai tineau claci, pe vremea aceea, la care oamenii se duceau cu drag. Munceau, mancau cate o poala de placinte ori de pancove, cantau si se veseleau impreuna. De-acolo, din clacile satului, am invatat eu multe din cantecele mele de-acum. Apoi, catre iarna, incepeau sezatorile de tors si cusut, la care fetele lucrau ca sa-si faca toale de zestre si sa umple cu ele "canapeiul", lada in care se dadea la nunta trusoul miresei.
- Muzica populara se invata, de obicei, in familie. Dvs. cine v-a fost calauza catre cantat?
- Mama mea, Violina. Canta foarte frumos! Parca o vad cum ii legana pe fratii mei mai mici si le canta. Era suficient sa auda o singura data un cantec, si-l invata pe de rost. Cantece vechi, auzite la batranii din sat, la munca, pe camp, ori prin sura. Imi povestea cu lacrimi in ochi ca intrase in joc exact la vremea cand feciorii din sat au primit ordinul de plecare pe front, in al doilea razboi mondial, iar ei o rugau sa le zica cantece de catanie si de instrainare. De altfel, pana de curand, inainte ca televizorul sa le invadeze viata, satenii isi insoteau cu cantecul viata de zi cu zi, la lucru, la bucurie ori la intristare. Cantecul era ceva la fel de firesc ca respiratia.
"Gata-te postata lata,/ C-a veni si ceialalta/ Si mai lunga si mai lata/ Cu postata la razor,/ Cu badita la izvor! Cu postata la gatat/ Cu badea la sarutat!". S-a bucurat mai apoi, mama mea, Violina, ca m-am apucat si eu de cantat.
- Ne plangem, astazi, de lipsa valorilor. In sate se mai pastreaza?
- Orice copil invata de acasa, de la parinti, legile nescrise ale convietuirii in pace si armonie cu lumea din jur. Vedeai cum se poarta oamenii si te purtai si tu la fel. Prima lectie era, desigur, cea a respectului: sa deie binete la toata lumea pe care o intalneste pe drum. Nu aveai voie sa te asezi, la biserica, pe o banca, si un batran sa steie in picioare, langa tine. Daca vara, la horile satului, cineva voia sa faca pomana si aducea apa tinerilor incinsi la joc ori celor ce stateau pe margine sa priveasca, nu trebuia sa bei inaintea unui batran: intai bea acela, si pe urma tu, tanar ori copil. Daca vedeai un batran in neputinta, carand o galeata cu apa ori o alta greutate, sareai sa i-o iei din mana si sa-i usurezi povara. Din purtarea parintilor aveai exemplul cel mai bun. Imi aduc aminte ca, in clasa intai, dupa ce am inceput scoala, trebuia sa-mi impart timpul intre lectii si ajutorul dat in gospodarie, pentru ca fiecare era responsabil de lucrul sau. O fata, in primul rand, deretica prin casa dimineata, dupa ce toti se sculau din asternut, iar dupa ce se termina pranzul al mic (micul dejun, cum se spune astazi), spala blidele si oala de mamaliga. In casa noastra, se facea atunci de doua ori mamaliga - dimineata, la ora 7.00, era mamaliga gata, seara, iarasi, mamaliga cu lapte, oua, paparaie (cu cartofi razaliti si oua, rareori cate un carnat afumat) ori ce mai era in gospodarie, mancaruri simple. Nici paine nu era indeajuns, asa ca pe langa cele doua-trei paini, mai facea mama si un cuptor de malai (turte). Pe langa malai, painea ti se parea cozonac.
Lelea Ioana si rasnita de pasat
- Pe langa preot si invatator, "luminatorii" poporului, satele noastre erau animate si de o multime de figuri pitoresti, vedete locale, care ne insufletesc amintirile copilariei. Daca ar fi sa va scrieti viata intr-o carte, pe cine ati alege ca personaj?
- Eu imi aduc aminte cu mare placere de lelea Ioana a lu' Ursuc, lecuitoarea satului, dar si sfatuitoarea tuturor celor aflati in vreun impas. Ea descanta de diferite boli, iar cine avea vreun necaz in familie, fie ca o fata nu se marita ori un fecior nu se-nsura, ori vecinii se sfadeau, atunci veneau la ea. Cel mai des, ii indruma spre un preot cu mare putere de rugaciune, alteori venea ea insasi acasa si facea pace intre neamuri, ori intre vecini, dupa caz. Lelea Ioana avea si o rasnita de facut pasat pentru galuste si acolo se intalneau tinerii si se vehiculau "stiri" din viata satului. Mai era Nanica lui Malai, un om cu oarece carte, care citea cursiv "foaia" (ziarul) si impartasea consatenilor sai noutatile aflate. Un om tare hatru era Aurel Bugnar, poreclit Cocos, cronicarul umoristic al satului, versificator de ocazie, care facea fiecaruia, dupa purtare si obiceiuri, cate o poezie. Ori le punea porecle.
Era singurul din sat care avea acasa un difuzor la care ascultam si noi muzica populara, la vremea aceea cu Maria Tanase, Ion Cristoreanu, Lucretia Ciobanu, Petre Sabadeanu, Achim Nica. El striga la joc tot felul de strigaturi amuzante si le izvodea pe loc, in functie de cine juca. Multe din cantecele mele, facute pe melodii de joc, poarta versurile lui, pentru ca singura piesa cu text la noi era doina, cantecul liric taraganat. La noi, strigatura la joc se numea "descantec", ceva foarte frumos, pentru ca jocul era, intr-adevar, un ritual, un lucru ce tinea de magie, prin energiile sale. Nu se incumeta oricine sa descante in joc, erau feciori ori barbati anume priceputi, care stiau sa strige pe ritm, pe masura. Cocos mai stia si foarte multe povesti, intamplari, legende, era biblioteca ambulanta a satului. La primul concurs de interpretare la care am participat, la faza pe comuna, eram eleva, Cocos a fost primul presedinte de juriu care mi-a dat premiu si m-a incurajat sa merg mai departe.
Cand rugineste frunza in vii
- Tanjim cu totii dupa trecut. Cum era toamna, in satul din anii copilariei?
- In mintea si sufletul meu, toamna e legata de Dealul Coastei, dealul copilariei mele, si langa el Dealul Rotunda, pline de viile oamenilor, de livezile lor de pomi cu fructe felurite. Drumul spre vii trecea chiar prin curtea casei mele parintesti, si spre sfarsitul verii, inca de cand incepeau sa se coaca strugurii, porneau sa scartaie carele pe la noi prin ograda. Noi, copiii, ne bucuram, ca oricine trecea dinspre vii prin curtea noastra, ne lasa si noua in poala ciorchini mari de struguri si piersici aromate. Apoi, din ce in ce mai multe care si carute treceau prin curtea noastra, pana ce intr-o zi a culesului, anume aleasa de oamenii priceputi, dupa cat de dulce era boaba strugurelui, tot satul mergea pe deal si culegea viile in aceeasi zi. Uneori se lasau pana pica prima bruma, ca aceasta sa dea dulceata strugurilor.
Slobozenia pentru "firetit", pentru culesul viei, era fixata cam intre 8 si 10 octombrie. In acea zi, tot dealul se umplea de care pline cu buti si cu cazi de lemn, in care se puneau strugurii culesi ce urmau sa fie zdrobiti, iar oamenii veneau imbracati in haine foarte curate. Era veselie mare, se canta, se chiuia, si se juca apoi cu ceterasi. Ii mai vad apoi pe parintii mei in ograda, bucurosi de gramezile de roade adunate din camp. Asteptau ziua aia tot anul. Tare as dori sa ma intorc in vremea aceea, sa-mi fie parintii acasa, si fratii, si surorile mele, sa nu gasesc ograda goala, ca acum, si lacata pe usa. Am avut o sora, Maria, cea mai mare dintre noi, care a murit la 15 ani neimpliniti. Am ramas eu cu fratele meu, Ion Ardelean, si el cu glas frumos si mare dantaus, si cu o sora, Viorica Ardelean, care a trecut o etapa la "Floarea din gradina" (a fost atunci prezentator Mihai Florea), dar apoi s-a casatorit si a renuntat la cariera artistica.
- Dvs. cum de v-ati facut din cantec un drum de urmat pentru o viata?
- Cand am plecat eu de acasa, cu gandul sa-mi caut
un rost in lume, vremurile erau destul de tulburi. In 1963, s-a facut colectivizarea. Cu forta, cu amenintari si cu batai crancene, aplicate bietilor tarani, ca sa-si dea la colectiv bucata de pamant trudita cu sudoare si castigata cu sange, in primul razboi mondial. Am pierdut tot, pamant, animale, utilaje, adica am pierdut nadejdea de a ne face un rost acolo, in sat. Trebuia ori sa lucrezi la colectiv, ori sa pleci sa-ti cauti un serviciu la oras. Daca cineva incerca sa doseasca un sac cu grau, dupa treierat, era crunt batut. Cantecele vesele nu s-au mai auzit o vreme la noi in sat, oamenii isi cantau doar durerea din suflet si amaraciunea. Parea ca fara pamant nu aveau nici un sprijin in lume, in viata. Eu n-am plecat de acasa cu gandul de a ajunge cantareata, ci de a-mi face un rost in viata. Am mers intai la Cluj, apoi am ajuns la Bucuresti, in 1970, unde locuiau trei frati ai mamei. Unul din ei m-a dus la Casa de Cultura a sectorului 5, unde am inceput sa cant in spectacole, apoi am facut Scoala Populara de Arta, unde m-a indrumat in arta vocala dna Angela Moldovan, cu deosebita rabdare si delicatete, pentru ca eu, venind de la tara, cantam prea tare.
Prima emisiune la care am participat a fost in primavara lui '70, in direct, si era la vechiul studio al TVR-ului. In 1971, am participat la emisiunea-concurs "Floarea din gradina", in timpul careia am primit o telegrama de sustinere din partea satenilor mei de la Ocnita, semnata de parintele Pop Augustin, care a fost citita in direct. Am fost foarte mandra cand am aflat ca, de dragul meu, s-au adunat toti la Caminul cultural, unde era singurul televizor din sat, l-au scos afara, la usa, si s-au uitat cu totii, cuprinsi de emotii mari. De acolo a inceput drumul greu, anevoios, dar presarat cu satisfactii, de interpret de muzica populara.
- Cu toate astea n-ati ales Bucurestiul, ci v-ati intors acasa la Bistrita.
- In 1975, Orchestra profesionista "Bistrita" mi-a propus o colaborare care-mi dadea avantajul de a reveni in locurile natale. Am inregistrat patru albume cu folclor din zona de campie a judetului Bistrita Nasaud, trei cu colinde, realizate impreuna cu grupul "Vin colindatorii", pe care il indrum din anul 1990. Mai am doua albume de pricesne si am in proiect un album cu obiceiuri de nunta din Campia Transilvaniei. Si un spectacol aniversar la anul, in martie, la implinirea a 60 de ani, alaturi de prieteni de cantec si de sustinatori ai mei. Imi pun nadejdea ca Ana Maria Ardelean, nepoata mea, va fi si mostenitoarea mea intr-ale cantecului, si ca toate cantecele mele, pe care le-am cules si le-am cantat cu atata drag, vor incapea pe maini bune.
- Pe cine v-ati sprijinit intr-o cariera asa de lunga si de frumoasa?
- Pe Dumnezeu, pe sotul meu, militar de cariera, Florentin Archiudean, si pe o mana de prieteni buni. Am avut multe incercari si raspantii in viata, dar credinta, rugaciunea si dorinta continua de a-mi imbunatati conditia spirituala mi-au fost de netagaduit sprijin in viata. Prietena buna imi e si revista dvs., "Formula AS", pe care o citesc si o colectionez din primii ani de aparitie, si careia ii fac o adanca plecaciune, pentru felul in care lupta in paginile sale pentru pastrarea traditiei si a fiintei neamului romanesc, in tot ce are el mai de pret.
Violina cea frumos cantatoare
- Suntem la mijloc de toamna aurie si as vrea, draga Cornelia Ardelean-Archiudean, sa ne zugraviti in culorile acestui anotimp, satul de unde va trageti si de unde v-ati luat cantecul ca insotitor in lumea mare.
- Locul unde eu am venit pe lume, cand primavara isi vestise bine semnele, spre sfarsit de martie, se numeste Ocnita. E un sat din Campia Transilvana, la intalnirea a trei judete: Bistrita Nasaud, Cluj si Mures, si pana la 17 ani, cand am plecat de acasa, era centrul universului meu. La vremea aceasta, dupa ce graul fusese deja bagat in hambare, canepa stransa
- Muzica populara se invata, de obicei, in familie. Dvs. cine v-a fost calauza catre cantat?
- Mama mea, Violina. Canta foarte frumos! Parca o vad cum ii legana pe fratii mei mai mici si le canta. Era suficient sa auda o singura data un cantec, si-l invata pe de rost. Cantece vechi, auzite la batranii din sat, la munca, pe camp, ori prin sura. Imi povestea cu lacrimi in ochi ca intrase in joc exact la vremea cand feciorii din sat au primit ordinul de plecare pe front, in al doilea razboi mondial, iar ei o rugau sa le zica cantece de catanie si de instrainare. De altfel, pana de curand, inainte ca televizorul sa le invadeze viata, satenii isi insoteau cu cantecul viata de zi cu zi, la lucru, la bucurie ori la intristare. Cantecul era ceva la fel de firesc ca respiratia.
Mama Violina
�
- Ne plangem, astazi, de lipsa valorilor. In sate se mai pastreaza?
- Orice copil invata de acasa, de la parinti, legile nescrise ale convietuirii in pace si armonie cu lumea din jur. Vedeai cum se poarta oamenii si te purtai si tu la fel. Prima lectie era, desigur, cea a respectului: sa deie binete la toata lumea pe care o intalneste pe drum. Nu aveai voie sa te asezi, la biserica, pe o banca, si un batran sa steie in picioare, langa tine. Daca vara, la horile satului, cineva voia sa faca pomana si aducea apa tinerilor incinsi la joc ori celor ce stateau pe margine sa priveasca, nu trebuia sa bei inaintea unui batran: intai bea acela, si pe urma tu, tanar ori copil. Daca vedeai un batran in neputinta, carand o galeata cu apa ori o alta greutate, sareai sa i-o iei din mana si sa-i usurezi povara. Din purtarea parintilor aveai exemplul cel mai bun. Imi aduc aminte ca, in clasa intai, dupa ce am inceput scoala, trebuia sa-mi impart timpul intre lectii si ajutorul dat in gospodarie, pentru ca fiecare era responsabil de lucrul sau. O fata, in primul rand, deretica prin casa dimineata, dupa ce toti se sculau din asternut, iar dupa ce se termina pranzul al mic (micul dejun, cum se spune astazi), spala blidele si oala de mamaliga. In casa noastra, se facea atunci de doua ori mamaliga - dimineata, la ora 7.00, era mamaliga gata, seara, iarasi, mamaliga cu lapte, oua, paparaie (cu cartofi razaliti si oua, rareori cate un carnat afumat) ori ce mai era in gospodarie, mancaruri simple. Nici paine nu era indeajuns, asa ca pe langa cele doua-trei paini, mai facea mama si un cuptor de malai (turte). Pe langa malai, painea ti se parea cozonac.
Lelea Ioana si rasnita de pasat
- Pe langa preot si invatator, "luminatorii" poporului, satele noastre erau animate si de o multime de figuri pitoresti, vedete locale, care ne insufletesc amintirile copilariei. Daca ar fi sa va scrieti viata intr-o carte, pe cine ati alege ca personaj?
Fratele Ion Ardelean
�
- Eu imi aduc aminte cu mare placere de lelea Ioana a lu' Ursuc, lecuitoarea satului, dar si sfatuitoarea tuturor celor aflati in vreun impas. Ea descanta de diferite boli, iar cine avea vreun necaz in familie, fie ca o fata nu se marita ori un fecior nu se-nsura, ori vecinii se sfadeau, atunci veneau la ea. Cel mai des, ii indruma spre un preot cu mare putere de rugaciune, alteori venea ea insasi acasa si facea pace intre neamuri, ori intre vecini, dupa caz. Lelea Ioana avea si o rasnita de facut pasat pentru galuste si acolo se intalneau tinerii si se vehiculau "stiri" din viata satului. Mai era Nanica lui Malai, un om cu oarece carte, care citea cursiv "foaia" (ziarul) si impartasea consatenilor sai noutatile aflate. Un om tare hatru era Aurel Bugnar, poreclit Cocos, cronicarul umoristic al satului, versificator de ocazie, care facea fiecaruia, dupa purtare si obiceiuri, cate o poezie. Ori le punea porecle.
Cornelia tanara
�
Cand rugineste frunza in vii
- Tanjim cu totii dupa trecut. Cum era toamna, in satul din anii copilariei?
- In mintea si sufletul meu, toamna e legata de Dealul Coastei, dealul copilariei mele, si langa el Dealul Rotunda, pline de viile oamenilor, de livezile lor de pomi cu fructe felurite. Drumul spre vii trecea chiar prin curtea casei mele parintesti, si spre sfarsitul verii, inca de cand incepeau sa se coaca strugurii, porneau sa scartaie carele pe la noi prin ograda. Noi, copiii, ne bucuram, ca oricine trecea dinspre vii prin curtea noastra, ne lasa si noua in poala ciorchini mari de struguri si piersici aromate. Apoi, din ce in ce mai multe care si carute treceau prin curtea noastra, pana ce intr-o zi a culesului, anume aleasa de oamenii priceputi, dupa cat de dulce era boaba strugurelui, tot satul mergea pe deal si culegea viile in aceeasi zi. Uneori se lasau pana pica prima bruma, ca aceasta sa dea dulceata strugurilor.
Cu fratele Ion si tata Vilut
�
- Dvs. cum de v-ati facut din cantec un drum de urmat pentru o viata?
Nobletea portului popular
�
- Cand am plecat eu de acasa, cu gandul sa-mi caut
Cu sotul, Florentin, la Muzeul Satului
�
- Cu toate astea n-ati ales Bucurestiul, ci v-ati intors acasa la Bistrita.
- In 1975, Orchestra profesionista "Bistrita" mi-a propus o colaborare care-mi dadea avantajul de a reveni in locurile natale. Am inregistrat patru albume cu folclor din zona de campie a judetului Bistrita Nasaud, trei cu colinde, realizate impreuna cu grupul "Vin colindatorii", pe care il indrum din anul 1990. Mai am doua albume de pricesne si am in proiect un album cu obiceiuri de nunta din Campia Transilvaniei. Si un spectacol aniversar la anul, in martie, la implinirea a 60 de ani, alaturi de prieteni de cantec si de sustinatori ai mei. Imi pun nadejdea ca Ana Maria Ardelean, nepoata mea, va fi si mostenitoarea mea intr-ale cantecului, si ca toate cantecele mele, pe care le-am cules si le-am cantat cu atata drag, vor incapea pe maini bune.
- Pe cine v-ati sprijinit intr-o cariera asa de lunga si de frumoasa?
Concurs de frumusete: fata si costumul ei
�
- Pe Dumnezeu, pe sotul meu, militar de cariera, Florentin Archiudean, si pe o mana de prieteni buni. Am avut multe incercari si raspantii in viata, dar credinta, rugaciunea si dorinta continua de a-mi imbunatati conditia spirituala mi-au fost de netagaduit sprijin in viata. Prietena buna imi e si revista dvs., "Formula AS", pe care o citesc si o colectionez din primii ani de aparitie, si careia ii fac o adanca plecaciune, pentru felul in care lupta in paginile sale pentru pastrarea traditiei si a fiintei neamului romanesc, in tot ce are el mai de pret.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu